Doi copii — o fată cu gropiță în obraz și un băiat care a devenit mai frumos cu timpul  — au împărțit cândva râsete, stele căzătoare, mere dulci și vise copilărești.

​

În vacanțele la bunici alergau desculți prin iarbă, se scăldau în Moldova de dimineață până seară și credeau că lumea e infinită.

Băiatul o privea mereu în tăcere, simțind ceva ce încă nu înțelegea.

Apoi viața i-a despărțit și fiecare și-a urmat drumul.

​

Au trecut doisprezece ani… iar destinul, șiret și frumos, i-a adus din nou față în față. Pe alte meleaguri, lângă alte ape. Privirile lor au recunoscut ceva ce nici timpul n-a putut uita. Poți scoate țăranul din Preutești, dar nu poți scoate Preuteștiul din țăran.

 

Au zâmbit ca altădată — dar nu mai erau copii.

Și-au dat seama că povestea lor nu s-a încheiat atunci, ci abia începea.

​

Astăzi nu sunt prea diferiți. Ea tot cu zâmbetul ei blând și ușor ștrengăresc, iar el — tot ca altădată: enervant, dar cu inima la fel de mare.